Crâmpeiul unui boem
Predictibil? Nu știu. Mersul vieții este mereu surpinzător. Sunt însoțit nu doar de Cel care se află înaintea pașilor mei, ci și de umbrele incertitudinii (și probabil că nu-s singurul care trăiește în acord cu opinia asta). Doar Dumnezeu știe ce e în sufletul omului, locul unde totul este un monolog continuu. Am riscat să aleg. Ce am ales? Ultima dată a fost un plasture (despre care credeam că o să-mi aducă echilibrul). Ceva de marcă, marca Pansament, însă nu orice gen de pansament, ci unul care vine pus pe suflet. Mare eroare să cred că plasturele ce se vedea și părea a fi de mare calitate este ceea ce aveam nevoie. Acum, ca să fiu cinstit, e iar vina mea. Niciun plasture nu acoperă și nu vindecă ce arde în miezul sufletului. Poți să-i pui sau să-i spui orice. Mai ales că rațiunea vine și ea cu ideile ei. Cele mai multe idei seamănă cu niște pisici. Foarte blânde până simți cum zgârie. Am încetat să acord atenție. Am auzit ceva de genul: „Cât de lipsit de inimă ești?” Și întrebarea nu era pusă de mintea mea. Am obiceiuri ciudate (și cred că se observă). Dacă nu mă înșel, am prostul obicei să fac trucuri. Cel mai slab truc este cel în care transform simplu în compus-abstract. Sunt un curent... numit COMPUSISM, deși mă regăsesc mai mult prin LINISM. Am riscat să fiu profund. (Profund și introspectiv, oferind cititorului o călătorie în lumea interioară a personajului, je. Je de la jenant... nicidecum de la eu.) Scopul? Cred că ăsta este modul meu de comunicare. (Ies din corp și mă plimb în jurul meu. Ce experiență tare! Oare câte au rămas neobservate?!) Am riscat să zbor. Păunul zboară pe distanțe mici. O face ca să fugă când simte un pericol. Poate că ceea ce se petrecea nu era chiar un pericol, dar sensibilitatea mea este vulnerabilitatea mea. Am riscat să privesc. Unde? Între Cer și Pământ... acolo unde divinul mi-a dăruit mai mult decât pot spune într-un monolog de poveste. Sunt atâtea lucruri care vorbesc mai bine decât mă pot exprima eu... Cineva știe cât și cum sunt de expresiv. La polul opus, când situația x vorbește... tac. Pot fi foarte tăcut, elocvent cât o sinteză plină de înțeles. Am riscat să adaug valoare. Cum? În cel mai bun mod cu putință... nu de puține ori prin artă. Evident, arta mea nu e ca pâinea caldă, dar hrănește cumva privirile celor care o poartă. (Mulțumesc, dragii mei! Mai bine m-aș apuca să fac salată de vinete. Dacă pot fi uitat pentru că nu-s bancher, am o rețetă pentru care mi s-a zis că rămân nu doar un reper, ci un fel de dor absolut. Rețeta aia reprezintă filosofia din salata de vinete. Fac ce fac și ajung la cea mai dureroasă parte. Sunt un ocean formidabil. Habar n-am câtă lume apreciază fantasticul din adâncurile mele. Iată orchestra. Se aud note bizare din instrumentele ce acompaniază vocea. Pianul e prim-solist. Am scos un ecou pe care îl aud cum sună (de tot atâta vreme de când sunt mic): vreau să fiu și eu văzut. Am zis printr-o paranteză că sunt mic. Problema constă în faptul că mă cred mare. Mă dau mare? Nu, nu cât aș putea. Am fost sarcastic. Și asta nu doar cu două propoziții în urmă. Am lansat o știre. Aceste cuvinte nu sunt o știre. Sunt doar un crâmpei. Crâmpeiul unui boem. Însă a trăi ca boem e un act de semi-sinucidere. (Am auzit de multe ori: „Cum dra.. trăiești așa? Apucă-te de lucruri serioase.”) Mda, recunosc, am avut mult tupeu să-mi urmez calea (doar că, într-adevăr, am fost oprit în câteva intersecții, iar în mijlocul lor, ce să vezi! se aflau fix acele persoane care mă amendau pentru că îmi permit să fiu ceea ce sunt). Un soi de infractor ce pare că poartă o imagine falsă și se ascunde sub slujba boemului. Eu. Boemul rar este plătit la adevărata sa valoare. Partea cu valoarea e o chestiune interpretabilă. Am renunțat la responsabilitate. Se poate una ca asta? Da și nu! Când vine vorba de responsabilitate, sincer, în privința unor lucruri, sunt la limita bunului-simț. Asta înseamnă că sunt iresponsabil și nesimțit? Depinde de interpretări (și de cine îndrăznește a le face). Eu cred că nu îmi este recunoscută partea/secvența/filmul în care mi-am dovedit implicarea. Faptele bune... atât de des pedepsite... rămân, iar toată aprecierea e la Dumnezeu. Am mers însoțit de ochii celor care m-au urmărit. Mersi tuturor celor care mă apreciază pentru ceea ce sunt și mai puțin pentru cine sunt! Mulțumesc și celor care nu știu cum sau pentru ce să mă aprecieze. Îi mulțumesc nespus Domnului Dumnezeu pentru că este înaintea pașilor mei. El mi-a dat suflul acestei vieți. El o să-mi aducă liniștea vieții veșnice.
© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului.
© All content of this blog is protected by the law of copyright.
