This is for the connoisseur

Din 6 mai 2010, h 21:30

-Daca nu ne-am raporta la ceva am fi perfecti-


2017-05-29

”Sunflower Field at Sunrise”


”Sunflower Field at Sunrise” | 2017 | 100 x 70 cm | Oil on canvas

© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

2016-11-27

Problemele esteticii contemporane


Foto: ”Landscape with Wheat Sheaves” | 2016 | 100 x 70 cm | Oil on canvas

Problemele esteticii contemporane - autor Jean-Marie Guyau - Editura Meridiane 1990

Capitolul I


PLĂCEREA PRODUSĂ DE FRUMOS ȘI PLĂCEREA PRODUSĂ DE JOC

I. Există o problemă care i-a adus școlii engleze meritul de a o fi pus bine în lumină: rolul jocului în evoluția ființelor. Animalele cele mai puțin evoluate nu se joacă de loc; cele care -”datorită unei hrăniri mai bune”- au un surplus de activitate nervoasă, resimt cu necesitate nevoia de a o cheltui: se joacă. orice organ rămas mult timp în repaos seamănă cu o pilă încărcată cu electricitate în tensiune crescândă care trebuie să se descarce prin acțiune. Herbert Spencer citează exemplul șobolanilor care rod și ceea ce nu-i poate hrăni pentru a nu-și întrerupe activitatea sistemului lor dentar; al pisicilor care în viața tihnită impusă de noi simt totuși dorința să-și întrebuințeze ghearele și, în lipsa prăzii, zgârie un scaun sau un copac; al girafelor, obișnuit în pădurile cu arbori înalți să culeagă ramurile copacilor cu limba și care, în captivitate, continuă să-și folosească limba smulgând bucăți din acoperiș sau netezi colțurile de sus al ușilor. Organe mai complexe, precum ochii și urechile nu simt mai puțin nevoia de acțiune. De aici provine acea neplăcere, acea suferință ambiguă pe care ne-o produce liniștea absolută a culmilor înalte sau a minelor foarte adânci. Se înțelege deci că orice organ profită cu plăcere de un prilej ca să funcționeze chiar dacă acest prilej nu este folositor și serios. La animale, jocul constă în a simula actele de obicei utile pentru existența lor sau pentru cea a speciei. Într-adevăr aceste acte chiar prin faptul că sunt cele mai obișnuite oferă surplusului de forță nervoasă o pantă ușoară și căi de descărcare. Pisica și leul pândesc un bulgăre de pământ, sar și îl rostogolesc sub gheare; iată comedia atacului. Câinele aleargă după o pradă imaginară sau se preface că se luptă cu alți câini. Se întărâtă la gândul luptei, își arată colții, mușcă în vânt. Lupta pentru viață, simulată cu simplitate, a devenit, așadar, un joc.
La fel se întâmplă și cu oamenii. Jocurile copiilor cu păpușile și de-a războiul reprezintă comedia ocupațiilor omenești. În afară de plăcerea imitației, trebuie să vedem în ele, potrivit lui Herbert Spencer, plăcerea de a pune în aplicare energii încă nesolicitate, instincte inerente speciei. În aproape toate jocurile, satisfacția cea mai mare este să învingi un concurent. Or, dorința de izbândă ca, dealtfel, izbânda însăși este o condiție de viață pentru orice specie. Și noi trebuie permanent să o satisfacem. În lipsa unor victorii mai dificile, ne mulțumește să triumfăm într-un joc oarecare de îndemânare. Fără să-și dea seama, un pașnic jucător de șah ascultă în continuare de spiritul cuceritor al strămoșilor săi. Simțim toți o ambiguă nevoie să ne confruntăm, ceea ce se traduce, în saloane, prin ironii ascuțite ori altundeva prin palme cârpite în glumă, ca la animale prin mușcături mărunte sau lovituri de gheare, date și încasate fără supărare. Lupta este deci una dintre sursele cele mai profunde ale jocului și orice joc, chiar și la popoarele primitive tinde să ia fățiș forma unei lupte. Dansurile, cântecele lor sunt, parțial, o reprezentare a războiului. Am putea ajunge, continuând sensul concepției lui Herbert Spencer, să afirmăm că arta, acest joc rafinat, își are originea sau, cel puțin, manifestarea inițială în instinctul luptei, fie împotriva naturii, fie împotriva oamenilor, ea a rămas și astăzi pentru societatea noastră modernă un fel de derivat. Este o întrebuințare nedăunătoare a surplusului de energii, eliberate prin pacificarea generală. iar în mecanismul social reprezintă un fel de supapă de siguranță.
Putem înțelege acum modul în care ne produce jocul plăcere: în el cheltuim prisosul capitalului nostru de forță. Să trecem, împreună cu partizanii evoluționismului, la analiza plăcerii estetice propriu-zise. Ceea ce o caracterizează, potrivit lui Herbert Spencer, este lipsa ei de legătură cu funcțiile vitale, faptul că ea nu ne aduce niciun avantaj cert; plăcerea sunetelor și a culorilor sau chiar a parfumurilor subtile se naște dintr-un simplu exercițiu, dintr-un simplu joc al unuia sau altuia dintre organe. fără vreun beneficiu vizibil. Ea are ceva contemplativ și trândav, este o bucurie de lux. Când auzim la țară clopotul ce ne cheamă la cină, acest sunet nu reprezintă pentru noi decât un apel și, auzindu-l, nu lui îi acordăm atenție ci mesei pe care o anunță. Dimpotrivă, o muzică flamandă de clopote ne va sili să o ascultăm pentru ea însăși. Ea nu ne va anunța nimic, nu ne va sluji la nimic și totuși ne va place. Herbert Spencer, analizând sentimentul frumosului, ajunge la o concluzie destul de ciudată, formulată încă înainte de Kant: aceea că sentimentul frumosului este mai dezinteresat chiar decât cel al binelui și al adevărului. Într-adevăr, Herbert Spencer, la fel ca Darwin și întreaga scoală evoluționistă consideră drept primă origine a sentimentelor morale, trebuința și interesul.
Sentimentele estetice din contră, reducându-se la joc, sunt mai puțin amestecate cu vreo idee utilitară. Frumosul posedă, în mare, această inferioritate și această superioritate față de bine și anume că este nefolositor. ”În cântecul melodios al păsării, spuse Schiller, nu deslușim chemarea dorinței”. Acestea sunt principiile generale care domină teoria evoluționistă a frumosului.
Pentru a completa această teorie, vom adăuga că dacă arta nu este de folos vieții într-un mod direct și imediat, ea sfârșește prin a contribui la dezvoltarea ei deplină. După opinia noastră, ea este o gimnastică a sistemului nervos, o gimnastică a spiritului. Dacă ne-am întrebuința rând pe rând toate organele în modul cel mai complex, s-ar produce în noi un fel de surplus nervos urmat de o atrofiere. Civilizația umană, care înmulțește în fiecare dintre noi tot soiul de capacități și care, totodată, printr-o veritabilă antinomie divizează până la exces funcțiile, are nevoie să compenseze, prin jocurile variate ale artei, inegalitatea de efort la care ea ne constrânge componentele organismului. Arta îți are astfel rolul său în evoluția omenească. Dispariția ei i-ar marca, probabil, sfârșitul. Până azi, progresul artei a coincis cu cel al vieții și cel al civilizației. Orice s-ar spune în această privință, există deci motive să sperăm că arta va îndeplini în existența omului un rol din ce în ce mai considerabil. Organismul nostru, perfecționându-se, va ajunge să economisească mereu mai multă energie, așa cum fac mașinile. În felul acesta vom avea mereu mai multă energie în rezervă. Or, după cum știm, tocmai arta trebuie să folosească surplusul de forță neîntrebuințat în viața obișnuită. Arta va ajunge astfel să dubleze și să tripleze existența. O viață imaginativă se va suprapune existenței reale și în ea se va revărsa prea-plinul sentimentelor noastre. Ea va constitui eterna revanșă a facultăților noaste neutilizate. Putem presupune că arta, acest lux al imaginației, va sfârși prin a deveni o necesitate pentru toți, un fel de pâine cotidiană.
II. În pofida adevărului pe care-l cuprinde, completată astfel, teoria evoluționistă a frumosului nu ne apare ferită de obiecții serioase. Mai întâi, dacă orice artă este un joc și dacă nu orice joc înseamnă artă, atunci cum să le distingem pe fiecare în parte? Potrivit lui Grant Allen, jocul ar ”exercițiul dezinteresat al funcțiilor active (alergare, vânătoare etc)”, iar arta, exercițiul funcțiilor receptive (contemplarea unui tablou, ascultarea unei piese muzicale). Această definiție care răpește acțiunii orice caracter estetic pare inacceptabilă. Ar urma că o mișcare grațioasă nu s-ar înfățișa astfel decât pentru privirile spectatorilor și n-ar produce nicio plăcere de artist celui care o execută. Mișcările ritmate, dansul și-ar pierde automat orice valoare estetică.
Departe de a contraria astfel satisfacția estetică, jocul mușchilor, când este moderat, ne pare unul dintre elementele constitutive ale acesteia. În plus, identificarea senzației pure de acțiune este aproape imposibilă. orice percepție presupune și o funcționare a mușchilor, nu numai a nervilor. Ochiul evaluează distanța prin senzații musculare. Organul vocal și mușchii urechii ne furnizează elemente esențiale pentru aprecierea sunetului. Este cu neputință să ne dedublăm ființa, să presupunem că doar ceea ce este pasiv în ea deține valoare estetică. Dimpotrivă, în marile bucurii pe care ni le procură art, a percepe și a face tind să se confunde. Poetul, muzicianul, pictorul simt o plăcere supremă să creeze, să imagineze, să producă opere pe care le vor contempla după aceea. Auditoriul însuși sau spectatorul se bucură cu atât mai mult cu cât este mai puțin pasiv, cu cât opera admirată este pentru el un temei mai complex pentru gânduri personale și un germene de acțiune posibilă. A citi un roman înseamnă, într-o oarecare măsură, a-l trăi până în punctul în care, dacă-l citim cu glas tare, tindem să mimăm prin inflexiunea vocii, uneori și prin gest, rolul personajelor. Într-o sală de teatru nu numai actorii joacă piesa. Și spectatorii o joacă, ca să spunem așa, interior, nervii lor vibrează la unison și când protagonistul se însoară la sfârșitul piesei cu femeia iubită se poate spune că întreaga sală simte ceva din fericirea lui. În general, intensitatea plăcerii estetice variază în funcție de activitatea celui care o trăiește. Un executant și un artist se bucură, așadar, mai mult decât spectatorii. Vedem astfel cum se șterge distincția stabilită de școala evoluționistă între joc și artă. Vom susține, oare, în concluzie, că orice joc înglobează elemente estetice? Această teorie este mai consecventă și mai adevărată.
Într-adevăr, jocul înseamnă artă dramatică în gradul întâi. Chiar și când este pur fizic, jocul constituie o concretizare inițială a forței și abilității, două calități esențial estetice. Slăbiciunea și stângăcia au în sine ceva urât și grotesc. În fond, nu fără dreptate superioritatea în jocurile de forță sau de îndemânare a fost dintotdeauna considerată ca o calitate estetică, o posibilitate pentru un sex de a-l vrăji pe celălalt. Judecata feminină este, probabil, în această privință mai sigură decât cea a savanților.
Încă de pe acum am lărgit mult definiția frumosului formulată de Grant Allen și Herbert Spencer. Dar domeniul esteticului nu începe decât cu jocul? Oare tot ce este serios în noi încetează de a mai fi frumos? Oare nicio acțiune care are un scop dincolo de ea, nicio acțiune utilă nu ne poate apărea frumoasă tocmai din acest punct de vedere? Să ne reamintim cu câtă grijă separa Herbert Spencer frumosul de util. Grant Allen este și mai precis: potrivit opiniei lui, tot ceea ce, printre operele oamenilor, nu este realizat în vederea unui joc al organelor și imaginației noastre, tot ceea ce nu reprezintă artă pentru artă ar fi lipsit de frumusețe. Putem admira, desigur, o operă adaptată în mod savant tuturor trebuințelor ca de exemplu o hală, o gară etc.: dar ea nu poate fi considerată frumoasă. Industria și arta merg în sens contrar. Sistematizând concepția lui Herbert Spencer și Grant Alllen. ar trebui să spunem că trăsătura caracteristică a unui obiect frumos este de a nu avea scop sau de a avea un scop simulat și imaginar.
Frumusețea ar consta, înainte de orice, în inutilitate, într-un soi de înșelătorie pe care ne-am face-o noi față de noi înșine: sculptorul se distrează cu marmura și dalta lui la fel ca puiul de leu cu bila de lemn plasată în cușcă. În consecință, un obiect frumos, în calitatea sa de obiect frumos, n-ar răspunde niciodată unei necesități adevărate și n-ar trezi în noi nici dorință, nici teama. Dacă o statuie ne-ar face să ne îndrăgostim de ea, ca Pygmalion, scopul artei ar fi ratat. Similar, toată frumusețea unei drame rezidă în ficțiune și dacă scenele tari ar fi realizate sub ochii noștri, ele ne-ar îngrozi. Ceea ce este real și vital ar exclude deci prin definiție frumusețea.
Trebuie să examinăm cu atenție această teorie împărtășită astăzi de atâția gânditori.

© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

2016-04-13

Je


© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

Je

© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

2016-03-11

QE II


© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

2016-03-08

Dragi femei...soții și mame


Dragi femei...soții și mame
Dragi surori...plăcute dame
Să aveți mai multe fete
Să aveți și mulți feciori
Să iubiți...să fiți iubite
Să trăiți ca zece sori

© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

2016-02-06

Războiul din Siria, zugrăvit de un pictor român

Războiul din Siria, zugrăvit de un pictor român: Pictorul bucurestean Stefan Paun a incercat sa zugraveasca in imagini Siria dupa ce negocierile de la Geneva au fost suspendate, Stiri calde ZIUA de Constanta


© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.

2016-02-03

”Syrian Landscape” | 2016 | 70 x 50 cm | Oil on canvas


Peisajul contravine atracției și devine mai degrabă o stare de spirit. Cerul agitat, închis, de un albastru-cobalt și nuanțe de portocaliu, se îmbină la orizont cu apusul soarelui, urbea care abia se distinge și mult râvnitul pământ. Planurile le-am pus în valoare prin întunecime – folosind o paletă redusă de culori, haos vizual și apăsare, toate încercând să exprime adevăratul sentiment de tristețe a unor crude realități politice (unde nuanțele îi corespund), ajungând să le asimilam și confundăm cu normalitatea. Exprimarea acestui sentiment este indicat și de faptul că am simplificat tot mai mult partea tehnică, fără să renunț la figurativ, dar prefigurând mai mult o pictura ce tinde către abstract. Practic am redat o vedere care de această dată nu e deloc subiectivă, fiind o vedere care aparține acestui timp și spațiu.
© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului. © All content of this blog is protected by the law of copyright.