Patina vremii își face cale-n tăcere,
Pe pânze vechi, pe gânduri, pe oglinzi,
Alunecând ușor, ca o părere,
Peste momentele trecute ca o zi.
Ea mângâie cu palmele Luminii
Un inefabil ce pare a fi lăsat ruginii,
Iar cine atinge frumosul întrupat
E luminat și binecuvântat.
Pe căi uitate, în aparență stinse,
În colțul unei rame gri-nisip,
Ea strânge clipe neînvinse
Și le așază-n fel și chip.
Prin dans tăcut se înfățișează
Ce s-a țesut cu azi din ieri,
Și fiecare urmă se așează
Peste creații din dimineață până-n seri.
Căci patina nu rupe, ci doar leagă,
Nu șterge, ci îmbracă într-un strat
De liniște, de sens, de clipă dragă,
Ce-a fost și e, în noi, neîncetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasa gandul tau aici