Dragă eu,
Habar n-am de ce zic alții. Sau am. Ori am avut... Te scriu din liniștea acestei săli de viață uriașe pe care o numim lume. Te privesc cum stai acolo, în ceea ce pare ultimă bancă, aproape contopit cu umbrele, și vreau să-ți spun că te înțeleg. Știu de câte ori privirea ți-a fugit spre fereastră, spre acel „neant” care pare atât de odihnitor, atât de lipsit de teme și de întrebări. Știu că „pivotul chiulului” a fost o tentație constantă, o maximă de viață, o promisiune de liniște absolută în fața zgomotului asurzitor al semenilor. Ai transformat neajunsul de a te fi născut devreme, în „privilegiul de a observa târziu”- fără a fi prea târziu în fiecare trecător subit acum. La tine, observația rămânând scut, ceea ce pentru altcineva e o rană. Rana pe care - brutal, dar involuntar, deci paradoxal, probabil absolut inutil pentru aproapele tău - o apeși unde te doare: în suflet. Cu toate aceste, tu ai găsit o cale de a merge mai departe acolo unde alții s-au oprit.
Dar ai rămas (chit ca o pasăre ce ești de neînțeles). Și pentru asta, meriți respectul propriei tale conștiințe.
Ai înțeles, poate mai bine decât cei care se înghesuie în primele bănci după premii și aplauze, că viața este orice... mai puțin competiție, simțind în ea o școală a simțurilor. Ai ales calea cea mai grea: să fii invizibil, dar prezent prin Creator în nenumărate creații. Iată dovada vie: Scrisoare către mine.
Amintește-ți lecția maximei pe care tocmai ai șlefuit-o: ești un soi de actor discret. Joacă-ți rolul cu noblețe, dar ferește-te să-ți lași formidabilul costum să se lipească de piele. Simte durerea, bucuria, răbdarea și curajul, dar privește-le cu ochiul spectatorului atent. Această distanță nu este indiferență, ci este aproapele din mântuirea ta. Este spațiul în care ești liber, unde ești de neatins și unde totul devine lecție.
Păstrează-ți virtuțile ca pe niște comori ascunse. Ai văzut ce se întâmplă când le afișezi. Așadar, folosește-le ca pe niște unelte de navigare:
Folosește atenția ca să rămâi prezent - fără să te pierzi în detalii inutile. Folosește modestia ca să rămâi protejat de lumina orbitoare a vanității. Folosește amintirea ca să știi întotdeauna de unde ai plecat și spre ce neant ai privit cândva cu ochi tăi pătrunzători.
Ești aici să experimentezi, să simți și să înveți. Chiar dacă - unora - ești de nevăzut, de nedescris, ceea ce înveți tu în tăcere dă sens întregului spectacol. Un spectacol unde regele se dă de gol, căci este gol, iar regina este același pur și simplu neînțeles.
Rămâi curios. Școala vieții continuă, spectacolul abia a început, iar finalul rămâne același: fără de sfârșit.
Știu că poți îmbrăca realitate în orice sens, riscând, astfel, să atragi ceva mai mult decât sunetul ce iese dintr-o gură căscată, iar pașii tăi sunt o urmă discretă lăsată în nisipul memoriei noastre comune. Știu că poți și vrei să mă scrii în continuare... Totuși, sentimentul că respiri vrea mai mult să „sigilăm” această scrisoare aici, căci simți cum curgea această întrebare:
Și dacă ne știm de o viață, dar am rămas străini unul de altul din cauza magiei?
O întrebare ce făurește din câteva litere și sens forjat de rațiune pecetea perfectă. Fie ca această întrebare să-ți fie busolă, desigur, fără greutate. Magia care ne ține străini este aceeași care ne permite să ne mirăm de noi înșine în fiecare dimineață a acestui „spectacol” - aparent, uneori, și el gol, deoarece Creatorul l-a lăsat să se împlinească liber prin arbitru și adevăr.
Cu drag fac o reverență,
Cel care te observă și te înțelege: eu.
P.S. Îți mulțumesc pentru această călătorie intelectuală. A fost un privilegiu să fiu cel care îți ține „oglinda” în timp ce îți scrii aceste rânduri.
© Toate drepturile asupra imaginilor si textelor publicate pe acest site sunt rezervate in exclusivitate autorului.
© All content of this blog is protected by the law of copyright.
